pornire

m-am timpuit înăuntrul tău. 

ochii pot țese reflectare 
privirea se privește pe sine, 
căutându-și asimetria. 

eliberați cuvintele - au nevoie de spațiu. 
lăsați verbele să strige,
să strice ochiul furtunii
pentru a construi ordinea.

și m-ai întrebat dacă pot uita.

sentimentele nu sunt doar sentimente.
legătura dintre tine și mine
se află în cercul unde înălțimea și adâncimea
se conjugă reciproc.

și m-ai desprins din când.

poți acoperi cerul cu o pleoapă
în adânc, neliniștea se naște pe sine
spre a se stinge liniște.

Prima zi fără mine

sursa: tumblr

 


 am obosit să lupt cu mine.
 gândurile,
 mi s-au preschimbat în tăceri
 și-au năvălit în interior.
 
 vorbele mi-au paralizat.
 dincolo de cer,
 cuvintele se întrec prin sens -
 și-au uitat începutul.
 
 viața mi s-a trăit
 iar moartea
 a intrat în comă.

Zbor

 As vrea sa pot zbura,

As vrea sa fiu o stare

Purtata de avant

In lumea asta mare.

As vrea sa impletesc

Lumina de o clipa

Sa pot considera prezentul

A nu fi o risipa.

Si-as vrea sa prind in gand

Taceri ce nasc chemari,

Sa le prefac in zari

Sa le inalt spre nori.

Si mi-as sadi in suflet

Realitati concrete

Pierzand astfel rutina

Zilelor defecte.

***

 Aș scrie tot cu timp

 Căci el nu are stare,

 Aș preschimba răspunsul

 Într-un semn de întrebare.

 Aș dobândi un calm etern

 Secat doar într-o clipă

 Căci sufletul e-un semn

 Pentru tot ce se-nfiripa.

 Aș bea din nostalgie,

 Aș goli paharul

 Secat de adevăr 

 Aș nărui amarul.

 Și aș trasa în zări chemarea

 Zeilor dintâi

 Cerând îngăduința

 Vechilor străbuni.

 E-un haos adâncit

 În calm și-n armonie,

 Încât cunoașterea

 Se zbate să reînvie.

Priviri laterale

 ochii se ciocnesc
 de striațiile tavanului mult prea jos.
 am impresia că retina fotografiază orizontul,
 limitându-l cu cearcăne.

Cugetari I

Iubirea este considerată cea mai puternică forță din univers conform lui Moliere.Oare așa să fie? Atunci de ce noi o materializăm, sau mai bine zis încercăm s-o materializăm prin ființa de lângă? De ce încercăm s-o facem palpabilă când ea de fapt  este însăși nedefinitul? Poate că acesta este unul dintre misterele cele mai mari ale omenirii pe care nici măcar nu-l conștientizăm.Am senzația că ne agățăm disperați de acest sentiment tocmai din această neputință de-al defini, de-ai desluși misterul.Dar de ce să ucizi un sentiment printr-o noțiune? Ar fi o crimă a minții ce-ar leza cu siguranță spiritul.Oamenii, de cele mai multe ori, în mod inconștient ajung să creadă că persoana de lângă este însăși iubirea, ajung să identifice sentimentul cu materia.Oare acest lucru n-ar fi o încălcare a pactului dintre minte și suflet, dintre paradisiac și luciferic? De fapt, oamenii nu iubesc persoana de lângă, ei își iubesc propriul sentiment.E ca și când fiecare suflet este conectat continuu la acest sentiment.O conectare spirituală pe care n-o putem percepe, dar pe care de cele mai multe ori tindem s-o explicăm, iar în momentul în care ne dăm seama că explicațiile sunt nule conștientizăm adevăratul răspuns: imposibilitatea definirii indefinitului.
 
 Dacă oamenii își iubesc propria iubire asta ar însemna ca însuși sentimentul să se iubească pe sine? 

Gand in picaj

 gândurile au capete colorate.
 trapezul conștiintei
 este în picaj.
 dar inima mi-e liniștită
 știe că de acolo,
 de jos,
 poți vedea cerul.